Fata de împărat transformată în pasăre. Legenda ciocârliei (lullula)

Demult, pe vremea când puricii se potcoveau cu nouă oca de fier și săreau până la cer de ne aduceau povești, undeva, într-un colț de lume trăia o fată de împărat. Lia. Și era așa de mândră și de frumoasă fata noastră încât i s-a dus vestea în lumea întreagă șiruri, șiruri venind flăcăii de peste munți și dealuri și văi să o pețească. Cum au venit, însă, așa au și plecat, pentru că Lia nu l-a vrut pe niciunul. Nu din pricină că n-ar fi fost ei de Doamne-ajută, ci pentru că dorul fetei era altul.

Nopțile erau de vaiet și chin pentru biata Lie, a cărei inimă se inviora doar la mijitul zorilor, când îl putea privi cu drag, de la fereastră, pe mândrul Soare. Sălbatic, arzând văpaie, în carul lui de foc, alergându-și bidiviii de jăratec, pe bolta cerească, spre Apus.

Și-a tot stat așa, la fereastră, zi după zi, lună după lună, de la Sfânta Mărie, până spre Sfântul Ilie, când fulgerată de un gând, și-a strâns câteva lucrușoare într-o bocceluță, și-a luat încălțările din fier, de cale lungă, și dusă a fost. Oh, și degeaba au căutat-o prin împărăție. Degeaba au răscolit pădurile, apele, gliile și cerurile. Fata noastră era de negăsit. A plecat să-l caute pe Soare.

Nouă mări și nouă țări, deșerturi, oceane și lumi ciudate a străbătut frumoasa Lie până când, cu încălțările tocite și mai mult moartă decât vie, a ajuns la porțile împărăției Soarelui. Ce s-a întâmplat pe-acolo nu știm prea bine. Am aflat, însă, de la o albină că Soarelui i-a căzut tare dragă fata.

Apoi întunericul s-a abătut peste pământ…

Asta nu din cauza că el ar fi avut vreo pricină cu oamenii și dihăniile de aici. Prins strâns în părul bălai și în ochii mari, albaștri ai Liei, a uitat și de car și de caii de jăratec, și de Răsărit și de Apus, nepăsându-i ca, la picioarele lui, lumea întreagă se usca de moarte.

N-au fost, însă, toți la fel de nesimțitori la soarta oamenilor acolo sus, în împărăția Soarelui, pentru că mama astrului tare s-a mai îngrijorat. Și, din dragoste de lume și de toți de-aici, a prins fata de mână și, rostind un blestem a aruncat-o din înaltul cerului înapoi, pe pământ. Lia, însă, n-a murit și nu s-a făcut una cu pământul, așa cum, poate, am crede, pentru că blestemul a transformat-o în pasăre.

Așa, din ziua aceea de vară care a readus Soarele pe cer și lumina pe Pământ, prin fânețe, păduri și lanuri de grâu a apărut o pasăre micuță. O ciocârlie. Una care niciodată, de-atunci, nu și-a mai găsit liniștea și care an, după an, zboară în înaltul cerului spre Soare, pentru a cădea, din nori, înapoi spre pământ.

…iar pe această pasăre micuță îndrăgostită de soare, limba latină a botezat-o Lullula…